miercuri, 20 septembrie 2017

Life is uncertain, eat dessert first


Cand in casa miroase a biscuiti cu portocale si ulei esential, iar televizorul e pornic, ca de obicei, pe tvPaprika, incepe sa dospeasca bine si un text despre prajituri.

De mica, am avut o relatie speciala cu dulciurile. Le-am iubit si le-am mancat. Dulciuri facute in casa de mama si bunica, arome si gusturi clasice dar pline de savoare. Mai tarziu am descoperit ciocolata si a fost o poveste de dragoste cu greutate. Pentru ca toate dulciurile, in timp, mi-au sporit greutatea corporala.

Pentru ca dulciurile erau primele la care apelam cand eram stresata, suparata sau trista. Si ele ma consolau, ca doar imi erau prieteni buni, care nu ma lasau la greu. Si reveneam mereu la ei. Pana cand, brusc, am inteles ca dulciurile imi erau prietenii de vreme rea. Prietenii la care apelam doar pentru un pansament, nu pentru a cauta raspunsuri sau sfaturi. Nu imi amintesc gustul tuturor acelor biscuiti mancati la nervi sau al tabletelor de ciocolata infulecate in momentele de tristete sau al altor produse dulci spre care alergam. Si ce prietenie e aceea in care nu-ti aduci aminte de numele sau fetele prietenilor?

In schimb imi aduc aminte de gustul Pasteis de Belem din Lisabona, de mirosul de vanilie si discret de scortisoara care domnea in patiserie, de Ispahan de la LaDuree si de minunatii macarons ai lui Pierre Herme, de Opera de la Fauchon savurate cu Diana, de gelato de fistic din Amalfi, de torta caprese si de delizia al limone din Positano, de gogosile simple pregatite de maia, de vafele de la Cernavoda facute de doamna Bratu, de crema de zahar ars a mamei, de bomboanele de ciocolata cu sfecla si sirop de trandafir ale socolatierului Razvan si de multe altele. Dar, mai mult decat de gustul dulciurilor, imi aduc aminte de momente si de oameni. De momentele in care le-am descoperit si de oamenii in compania carora m-am bucurat de ele sau de pasiunea si bucuria celor care le pregateau.

Si, de atunci, dulciurile mi-au devenit prieteni de vreme buna. Prietenii cu care savurez bucurii si cu care aduc zambete si bucurie altora. Prietenii care imi deschid usi spre alti oameni si spre alte momente.

Si cand dulciurile iti sunt prieteni de vreme buna, nu conteaza cantitatea ci calitatea, gustul, emotiile pe care ti le produc si oamenii cu care le imparti.

Pentru ca, dulciurile sunt, de fapt, povesti. Povesti care se depun pe suflet sau pe corp. E alegerea noastra unde le lasam sa se depuna.

sâmbătă, 17 iunie 2017

A fost odata in viata mea, o perioada cand nu faceam yoga...


Am inceput sa fac yoga intr-un moment in care puneam atata presiune pe mine in tot ceea ce faceam, incat ma durea fiecare muschi si os din corp si simteam ca o sa fac implozie. Dupa antrenamente intense de X-body si o lupta permanenta cu niste kilograme si centimetri in plus care nu voiau sub niciun chip sa se topeasca simteam ca lipseste ceva. Iar la intoarcerea dintr-o vacanta in Italia, in care am imprumutat mult din relaxarea lor si din acel tipic "dolce far niente" al italienilor, Facebook mi-a oferit solutia: cursuri de yoga.

La prima clasa eram prea mirata sa imi aud instructoarea explicand ca la yoga nu exista competitie, ca nu conteaza cat pot sa fac azi din posturi ci sa-mi ascult corpul si sa fiu prezenta, cat de important e sa-mi linistesc mintea ca nici nu am realizat cand a trecut timpul. La a doua clasa, la final m-am trezit facand lumanarea cu o lejeritate de parca as fi facut-o zilnic. Nu conteaza cat de usoara e postura, pentru mine reprezenta un prag psihic. Daca pot face asta, pot face si altceva si tot asa. Si atunci s-a produs primul declic. Atunci a cazut prima piesa de domino. Si au urmat multe altele.

De la a treia clasa deja renuntasem la a pune presiune pe mine si la a-i cere corpului meu sa execute perfect fiecare asana. Acceptam (ce-i drept cu oarecare regret) ca e un drum in fata pe care trebuie sa-l parcurg cu rabdare si cu perseverenta si ca e ok si sa nu fii perfect. Acceptam ca azi atata pot fara sa ma judec sau ma invinovatesc.

Si, nici nu mai conteaza la a cata clasa, am realizat ca, de fapt, ghidul mi-e corpul, nu profesorul minunat din fata. Corpul imi spune cat poate duce, cate limite mai poate dobori azi si mi l-am transformat in prieten. Corpul ala pe care il invinovateam ca e prea rotund, ca are prea multa celulita sau straturi de grasime, ca e prea flasc, tocmai el mi-a devenit suport si partener de cursa lunga.

Insa, mai importanta si mai socanta (cel putin pentru mine) decat relatia cu corpul meu a fost relatia cu mintea mea. Am inteles ca mintea era cel mai mare dusman al meu si ca, daca nu reusesc sa mi-o transform in cel mai bun prieten, imi va pune mereu obstacole si limite in fata. Iar daca acel corp pe care il blamam mereu ca nu e asa cum mi-l doresc, s-a dovedit un partener mult mai docil, mintea pe care o credeam aliata mea s-a dovedit cel mai perfid adversar. Si asa am renuntat la un conflict deschis cu ea si am trecut la relatii diplomatice.

Yoga m-a invatat ca e vorba despre mine, nu despre ceilalti, nu despre mine in relatie cu mine si nu despre ceilalti in relatie cu mine, ci despre mine, despre drumul meu, despre limitele mele, despre pacea pe care o fac eu cu mintea si cu corpul meu. M-a invatat sa am rabdare, ca nu pot ajunge dintr-o data la asanele care mi se par de extraterestru, ci am de parcurs cativa ani lumina, sa perseverez, sa nu renunt. M-a invatat sa nu imi aduc furtunile din interior in exterior si sa nu las furtunile din exterior sa imi patrunda in calmul din interior, sa nu lupt cu starile mai putin mai placute, ca si ele fac parte din mine. M-a invatat sa fiu mai calma, mai linistita, sa elimim din fricile total nefondate pe care le aveam, sa nu mai imi fac griji pentru orice. Din ce nu eram o persoana care sa iubeasca competitia, am devenit si mai ne-competitiva, dar din cu totul alte motive. Daca la inceput nu suportam competitia, pentru ca eu ma desconsideram, acum o evit pentru ca e inutila. Nu suntem nici unii nici altii cu nimic mai prejos sau mai sus decat ceilalti, suntem doar diferiti.

Yoga m-a invatat sa fiu observator, in primul rand al propriilor emotii si ganduri, sa nu devin prizoniera lor. Si m-a invatat un lucru extraordinar: sa ma accept. Asa cum sunt, cu minusuri, cu plusuri, cu lumina si cu intuneric, cand sunt broscuta cu gura cea mai mare de pe lac sau cand sunt pestele ascuns pe fundul lacului. M-a invatat sa ma accept fara sa ma judec.

Toate povestile incep cu "A fost odata ca niciodata, ca daca nu ar fi nu s-ar povesti". A mea incepe asa: A fost odata in viata mea, o perioada in care nu faceam yoga. Ce perioada trista a mai fost....




vineri, 19 mai 2017

Tatuaje pe suflet




Uneori ti se lipesc de suflet oameni, locuri, carti mai tare decat tatuajele pe piele. Si cand te gandesti la ei sau ele simti cum iti cresc aripi. Indiferent cat de departe sau aproape sunt, simpla amintire e ca o invocare. 

Sunt cei mai duri profesori care te fac sa plangi si sa te intrebi cu ce gresesti atat de grav. Doar, poate, doar poate, rolul lor de a-ti demonstra cat de puternic esti de fapt sau ca singura greseala pe care o faci este ca le dai atat de multa putere lor. Si pana la urma ajungi sa le multumesti ca la un moment dat au existat in viata ta si ca ti-au fost profesori. Si zambesti cand te gandesti la ei pentru ca raul lor a facut un mare bine.

Sunt cei care, sub o forma sau alta, te provoaca sa-ti depasesti toate limitele, sa iesi din toate zonele de confort in care ai vrea sa te ascunzi. Si lor le multumesti, indiferent ca te-au tinut de mana sau ca simteai ca au un bici care te va atinge la fiecare pas gresit, pentru ca te-au determinat sa-ti infrunti propriile frici si sa realizezi ca singurele limite care te ingradeau erau cele impuse de tine. 

Sunt cartile in care te regasesti in fiecare cuvant si par a fi scrise de tine, daca ai fi avut talent. Cuvinte care te pun in fata unei mari oglinzi si te forteaza sa te uiti lung la tine atat cat ai nevoie pana cand vezi un prieten in imaginea reflectata nu un dusman. 

Sau sunt cartile ale caror cuvinte le simti ca pumni in stomac care te fac sa te indoi de durere si le-ai arunca departe de tine, astfel incat sa nu le mai vei niciodata. Dar te intorci la ele dupa fiecare pagina, pentru ca stii ca pumnii care te lovesc sunt de fapt adevarul pe care te refuzi sa il vezi si sa il accepti. Si la final esti recunoscator ca ai deschis cartea si ochii. 

Sunt locurile in care te simti mai liber decat te-ai simtit vreodata, in care stii ca poti realiza orice si in care nu iti pasa de ce ar putea crede despre tine cei din jur. Locuri in care pur si simplu poti fi tu, fara masti si asteptari pentru ca, paradoxal, pare mai simplu sa fii tu printre straini. 

Sunt locurile in care te simti ca la inchisoare, singur, in intuneric si te gandesti doar cum sa evadezi de acolo sau la ce mecanisme iti poti activa ca sa rezisti. Locurile care te invata despre puterea ta interioara, despre a-ti pastra speranta si despre cat de mult conteaza o picatura de imaginatie. 

Dar si locurile si obiectele pe care le iubim sunt legate de oameni. De acei oameni care, intamplator sau nu, intra in viata noastra si ne invata sa ne scriem propriile povesti, devenind personaje in ele. Iar povestile le purtam cu noi oriunde mergem, ca tatuaje pe suflet.



luni, 3 aprilie 2017

Ce-am facut de ziua mea



Am implinit 36 de ani! Nu simt varsta, mi se pare un numar ciudat, care nu ma reprezinta! Nu stiu exact cati ani mi-as da eu singura, dar in niciun caz 36. Nu ma simt doamna, nici batrana, nici vreo adolescenta intarziata iar copilul interior este cat se poate de activ.

Viata mea la 36 de ani arata complet diferit de cum mi-o imaginam la 16-18 sau 20 de ani. Nu e mai rea sau mai buna decat cum mi-o imaginam. E doar altfel.


Am calatorit si m-am indragostit iremediabil de Italia, mi-e dor deseori de Barcelona iar la Londra sigur am trait intr-o viata anterioara. M-am mutat la casa mea de-abia acum aproape 3 ani si vreo 2 inca am facut naveta in weekend la parinti, am inceput sa gatesc de curand si mai mult salate, paste si preparate simple. Prietenii stiu ca atunci cand vin in vizita sigur primesc prajituri dar mancare mai rar. Dar asta nu ii opreste sa vina in vizita. Am citit mult si m-am refugiat in paginile cartilor pe care le citeam pana am realizat ca lectura nu ar trebui sa fie o fuga de realitate ci un sprijin pentru a o infrunta.

Am renuntat prea greu la unii oameni si la altii prea usor si m-am obisnuit cu dorul de ei si de trecut. Dar am invatat sa las si trecutul in urma si sa ma bucur de ce a fost si sa ma uit cu speranta spre ce va urma. Am inteles ca oamenii care iti sunt sortiti sa-ti fie alaturi in viata asta, isi gasesc drumul inapoi spre tine oricat de departe ar fi plecat. Si am avut norocul de astfel de intoarceri. Am fost pentru unele persoane doar curier sau ghid. Le-am livrat un mesaj sau i-am condus spre locuri sau alti oameni. Si am invatat sa iubesc rolul asta de pion aproape invizibil al destinului. Sa contribui intr-o mica masura la fericirea cuiva ma face fericita, oricat de neinsemnat ar parea rolul meu.

Am invatat ca nu distanta instraineaza sau apropie oamenii ci sentimentele, pasiunile, lucrurile in comun, ca nu poti construi un viitor pe un trecut. Si am avut curajul sa recunosc asta, oricat de mult m-a durut sau a durut adevarul.

M-am temut de mine si de cei din jur, m-am desconsiderat si i-am ridicat la rang de zei pe altii, pana am inteles ca, de fapt, viata asta este a mea, este despre mine si despre ce aleg eu sa fac din ea. Am avut norocul ca altii sa vada in mine o lumina imensa cand eu vedeam doar intuneric si norocul si mai mare de a ma face si pe mine sa intrezaresc acea lumina in mine. Si lor le multumesc pentru ca azi nu ma mai vad ca pe o furtuna ci ca pe o zi insorita.

Ma duc la sala in mod constant si mi se pare cat se poate de normal sa fac lucrul acesta. Si dupa ce am depasit momentul de suparare pe mine, ma amuz gandidu-ma ca, daca as fi depus atata energie si timp in a face sport cat am investit in a fugi de sport, acum as fi fost mult mai slaba. Am renuntat sa pun presiune pe mine. Nu mai imi dau termene limita si nu imi mai stabilesc obiective privind kilogramele sau centimetri in minus. Prefer sa fiu pe deplin constienta si prezenta intr-o clasa de yoga si sa-mi ascult corpul. Sunt zile in care o simpla indispozitie ma pune jos iar altele in care nici cea mai crunta stare de rau nu ma impiedica sa-mi duc salteluta la sala. Si nu ma invinovatesc sau laud pentru niciuna din stari. 

Spun de ceva timp ca ziua mea e cea mai importanta zi din Univers. Macar pentru o zi sunt centrul Universului. Azi, de ziua mea, am fost inconjurata de iubire si de frumos. Atatia oameni din jurul meu s-au gandit la mine poate cateva minute mai mult decat in alte zile, azi am fost prioritatea lor sa imi transmita o urare, un gand bun, o imbratisare. Iar, intr-o lume in permanenta fuga, cand alergam alaturi de timp incercand sa-l intrecem si ajung mereu pe locul doi, sa fii prioritatea cuiva este extraordinar.

Cred ca dulciurile deschid usi catre oameni, ca sunt calea cea mai rapida catre zambete si suflete. Iubesc sa fac dulciuri si sa le impart cu cei din jur. Pentru  ca atunci cand te opresti din ceea ce faci, savurezi o prajitura, vorbesti cu cei de langa tine (colegi, prieteni, familie, necunoscuti), ii furi timpului timp. Pentru cateva minute, nu mai alergi, nu mai esti contra-cronometru, doar te bucuri de cei din jur. Pentru mine a darui prajituri inseamna a darui timp.

Azi nu am plans deloc, nici de fericire, nici de emotii, nici de tristete ca imbatranesc. Azi am facut ceva deosebit. Pur si simplu m-am bucurat de ziua mea, exact asa cum a fost ea!


marți, 16 august 2016

Avem timp

Avem timp. Ne amagim si amanam. Ne amanam vieti, planuri, vise, calatorii, aventuri ametiti de farmecul zilei de maine. De un viitor mai frumos, mai senin, mai linistit. De un viitor pe care credem ca il vom crea noi.
Avem timp. Gasim in maine toate scuzele necesare pentru ceea ce nu facem azi sau nu am facut ieri, pentru toate telefoanele pe care nu le dam, pentru toate mesajele pe care nu le trimitem, pentru tot ce nu rostim. Mai e si maine o zi.
Avem timp. Sa planificam pana la ultimul detaliu visul nostru, aventura vietii, sa ne facem curaj si sa ne invingem frica, sa asteptam momentul potrivit care se tot indeparteaza de noi. Dar avem timp.
Avem timp. In maine ne refugiem tot ce nu vrem sa recunoastem ca simtim azi, lacrimile care ne ard ochii si refuzam sa ne arda si obrajii, tristetea care ne cuprinde ca un nor inghetat de zapada, hohotele de ras care ar topi toti ghetarii, furia care ar transforma padurile in desert, iertarea pe care nu vrem sa o acordam, iubirea pe care ne e prea frica sa o recunoastem.
Avem timp. Ne ascundem in spatele timpului toate fricile, toata neindrazneala, toate neincrederile ca am putea reusi, sperand inconstient ca intr-o zi le vom depasi sau vor disparea pur si simplu sau ca vom gasi in noi curajul sa facem pasul in necunoscut.
Avem timp. Amanam sa spunem "Multumesc" sau "Te iubesc" si cautam acele gesturi si actiuni perfecte care vor vorbi in locul nostru.
De fapt nu avem timp. Maine e o iluzie. Jucam la loto in fiecare zi, iar maine exista doar daca undeva sus cineva decide ca meritam sa castigam o noua zi, un alt maine, apoi un altul, apoi un altul si tot asa.
Avem timp, doar pana ni se termina norocul si nu mai castigam un alt maine..

luni, 1 august 2016

In Rai, de astazi, se mananca mai multa ciocolata




In Rai, de astazi se mananca mai multa ciocolata. 

ingerii stau in fata unei vitrine si savureaza trufe cu aroma de tei, visine trase in ciocolata, bomboane cu lichior si struguri. Cativa sunt norocosi de-a dreptul si nu scapa din ochi cutia cu boboane cu tutun si whisky. Iar altii nu se mai satura de combinatia de sfecla si sirop de trandafir, pe care, ce-I drept doar putini au recunoscut-o. ceilalti mirati s-au multumit sa-si savureze bomboanele si sa-si spuna in gand ca nici intr-un million de ani nu le-ar fi venit ideea asta.

In Rai, e liniste multa de astazi….nu poti sa savurezi ciocolata si sa vorbesti. Mananci ciocolata si visezi. La povestile pe care ai vrea sa le scrii, la locurile pe care le-ai vizitat, la oamenii pe care inca nu i-ai cunoscut dar stii ca iti vor aparea in cale, la cei care ti-au atins sufletul pe viata oricat de aproape sau departe ar fi, la casele in care ai vrea sa locuiesti, la iubirile pe care vrei sa le traiesti, la ciresii care infloresc primavara, la teii infloriti care vestesc vara, la valurile care se sparg de stanci intr-o incercare disperata de a-si uita durerea, la navele de pe ocean, la liniste, la nopti in care auzi doar greierii si vezi cum se-ntareste ciocolata…


In Rai, de astazi se viseaza mai mult…
Raiul e de astazi o sufragerie imensa, in care un bunic si-al sau ucenic povestesc si asculta pe rand…despre ciocolata, despre forme, despre arome si combinatii de gusturi si despre toate ale lor…iar ingerii asculta fascinati. 

Pamantul e mai trist de astazi si mai gol…mai plin de lacrimi si durere, de egoism c-a mai plecat un om si pasiunea sa si de tot dorul care incepe deja sa creasca…cumva, de dincolo de tristete, se naste gandul ca poate, acum cand ingerii sunt dependenti de ciocolata, si lumea va fi una mai buna…

De maine in Rai se va rade mai mult iar pe Pamant va fi mai liniste…

vineri, 1 iulie 2016

Haide! Da cat poti tu de tare!





Haide! Da cat poti tu de tare! Vino cu tot arsenalul tau! 
Poate acum si maine si inca vreo cateva zile o sa mi se taie genunchii, o sa ma indoi de durere si o sa plang ghemuita intr-un colt, o sa simt ca mi se pune un nod in gat si ca nu pot sa respire. 
Da, poate imi vor tremura picioarele de cate ori o sa vreau sa fac un pas inainte. Cu siguranta voi face cele mai negre scenarii cu ce se va putea intampla. Cu siguranta voi fi paralizata si incapabila sa fac alegerile corecte. 
Stiu ca toti demonii se vor dezlantui si ma vor sfasia oricand voi vrea sa ies din spatiul in care m-ai inchis tu. Si funiile cu care m-ai legat imi vor face rani la incheieturi si nu ma vor lasa sa fac nicio miscare pe care sa nu o controlezi. Si ma vei chinui cu toti serpii si tot intunericul doar ca sa implor mila si iertare. Slabiciunea mea, tortura mea iti da putere. Te face sa crezi ca vei conduce lumea. 

Haide! Da cat poti tu de tare! Vino cu tot arsenalul tau! 
Pentru ca azi, maine si poate inca putin ma vei conduce. 
Dar intr-o zi, o sa ies din intuneric. O sa vad o raza de lumina undeva departe si am sa ma agat de ea. Funiile o sa slabeasca si se vor rupe. Nici lacrimi nu o sa mai am sa mai pot plange. Picioarele si pasii imi vor fi tot stabili, tot mai puternici. Nu o sa mai simt durerea si voi deveni imuna la santajul tau. Nu voi mai cere mila, pentru ca voi indrazni sa te infrunt. Si am trec dincolo de gratiile puse de tine ca granite. Si nu ma vei mai putea controla. Mintea mea va fi mai puternica decat toate torturile tale. 

Haide! Da cat poti tu de tare! Da cat mai poti!
 Pentru ca intr-o zi nu-mi va mai fi frica. Nu-mi va mai fi frica de tine. Pentru ca intr-o zi voi vedea ce esti cu adevarat: o iluzie ce se crede demon si conduce prin teroare. Pentru ca voi fi mai puternica decat tine, frica.

Si pentru ca intr-o zi voi fi libera.