Ea fura vise şi poveşti. Toată viaţa ei de până atunci o trăise prin şi pentru alţii. Nu exista o lume a ei şi nici lucruri în care să spere. Nici vise doar ale ei şi nici gânduri care să o însoţească în fiecare clipă. Nu era niciodată singură, dimpotrivă, fugea de singurătate şi de acele momente de intimitate dintre ea şi ea însăşi. Exista mereu un prieten care avea un vis care trebuia să devină realitate, o poveste care trebuia spusă şi trăită sau o lumină în care spera. Ea era mereu lângă acel prieten şi împărţea cu el bucuria sau tristeţea. Doar că treptat bucuria sau tristeţea devenea a ei şi nu a celor din jur. Visul era al ei iar povestea o spunea ea.
Trecea prin viaţă zâmbind mereu, înconjurată de oameni, plină de energie şi semănând cu o super-eroină, gata să salveze lumea. Reuşea să aibă timp pentru toţi şi toate. Călătorise mult, cunoscuse nenumărate persoane, ştia o mulţime de lucruri despre tot ce se petrecea în jurul ei. Avea atâtea amintiri şi cunoştea atâtea poveşti, încât mereu spunea ceva nou.
Doar că acele amintiri, acele poveşti erau împrumutate de la cei din jur. De la cei cu care împărţise o vacanţă, o noapte, un compartiment în tren sau cu care schimbase câteva cuvinte într-un avion când se întorcea acasă, de la cei pe care-i cunoscuse la o ţigare în faţa unui club sau la o cafea între două şedinţe. Trecuseră mulţi oameni prin viaţa ei. Unii fuseseră simpli călători, alţii se opriseră pentru mai mult timp, alţii intraseră şi nu mai plecaseră. Ea văzuse în fiecare din ei lucrul care îi făcea speciali. Pentru ea fiecare om era deosebit. Fiecare dintre ei avea propria lume. Păstrase totul în mintea ei. Era un dicţionar de lumi – lumile celor pe care-i cunoscuse cumva.
Şi astfel, trecea timpul. Zile mai vesele sau mai triste, deosebite sau fără nimic special. Ea le trăia pe toate din plin, se bucura de fiecare dintre ele ca un copil care descoperă încet -încet lumea. Avea puterea de a transforma viaţa într-o aventură şi de a trăi mereu în prezent. Pentru ea nu exista trecerea timpului, ci doar un continuu acum. Nu regreta trecutul şi viitorul pentru ea era pură teorie, prea îndepărtat şi prefera să nu se gândească la el.
Îi plăcea să dezvăluie şi altora personajele care-i populau gândurile şi povestea adesea celor care erau doritori să o asculte. Şi pentru că poveştile ei erau mereu interesante, existau mereu doritori. Într-o zi, alături de câţiva prieteni, ea îşi începu poveştile. Vorbea despre visele unora din cei pe care-i cunoscuse, le povestea vieţile, tristeţile şi bucuriile. Şi acele personaje parcă prindeau viaţă în poveştile ei, iar toţi o ascultau fascinaţi. Doar un tânăr o asculta şi o privea cu mirare. Când ea termină de povestit, acesta o întrebă: „Şi tu? Poveştile tale care sunt?”. Ea se uită la tânărul care o întrebase, la ochii lui şi realiză adevărul. Personajele din lumea ei erau împrumutate de la alţii. Lumea ei nu era a ei, ci a altora. Tot timpul fugise şi se ascunsese de cea mai importantă persoană: de ea însăşi. Şi dintr-odată, îi dispărură toate amintirile, tot ce ştiuse se şterse din mintea ei. Se uită la tânăr, la cei din jur care i se păreau acum străini şi care evitau să o privească şi răspunse: „Eu? Eu de-abia acum încep.”